În ultimul an, eu și colegii mei, Alexandru Mîndra, Paul Paraschiv și Răzvan Badea, am fost destul de ocupați: am lucrat la diverse proiecte, în afara școlii, astfel încât să putem participa la competiții naționale și internaționale și să facem auzit numele liceului nostru. Experiențele pe care le-am trăit au avut un impact emoțional uriaș asupra mea, așa că scriu aici ca într-un jurnal. Voi încerca să fiu scurtă, astfel încât să pot împărți cu dumneavoastră o parte din ceea ce am trăit.

Competiția CanSat ne-a provocat să construim, în al doilea semestru, un satelit care să încapă într-o doză de suc și să fie destul de rezistent și performant încât să poată fi aruncat de la un kilometru înălțime. Am câștigat competiția națională ceea ce ne-a propulsat în Santa Cruz, Portugalia, la etapa europeană.

Am avut o zi și jumătate în avans în Lisabona, timp în care ne-am plimbat. Și ne-au fascinat mai puțin muzeele și columnele și catedralele în stil roman, și mai mult străzile înguste, pietruite și abrupte, casele cu balcoane pe care oamenii își lasă la uscat cearceafurile, viziunea cam prea originală în ceea ce privește esteticul… – am găsit o casă unde un bloc de piatră în formă de piramidă, cu latura de aproximativ 30 de centimetri, era poziționat fix lângă ușă, la nivelul capului, fără nicio utilitate, iar altă casă avea o sticlă verde în perete… adică efectiv în construcția peretelui era băgată o sticlă și, sincer, nu ne-am permis să ne întrebăm care ar fi motivul…

Am murit de cald, ne-a bătut soarele în cap, am mers până ne-au tremurat picioarele, am mâncat la un restaurant numit Chimarrão ananas copt cu scorțișoară, banane pane și vreo 8 feluri de carne de vită. Până să plecăm spre Santa Cruz eram deja absolut copleșiți (adică terminați…) de întâlnirea cu Portugalia. Am ajuns în Santa Cruz deshidratați de arșița Lisabonei și am constatat că avem nevoie de toate puloverele de acasă fiindcă acolo era frig. Vântul bătea destul de tare, soarele cred că se ascunsese în Lisabona și a uitat să lumineze restul țării. Am aflat, mai târziu, că așa era clima acolo, lângă ocean – frig, vânt și nori dimineața și seara; caniculă și 99% șanse să faci insolație între orele 14 și 18. În prima zi de concurs toate echipele s-au adunat la aerodromul unde urma să aibă loc întreaga competiție. Am avut fiecare câte o masă de lucru pregătită într-un hangar de avioane mici. O scenă și câteva scaune erau plasate în partea liberă. Acolo s-a ținut deschiderea, prezentată de un omuleț (înalt de aproape 2 metri…) care avea un accent adorabil (am aflat, mai târziu, ca era belgian), plin de viață, tânăr și zâmbăreț. Pe parcursul competiției am ajuns la concluzia ca nu era doar zâmbăreț ci jovial la extrem… ceea ce ajuta la destinderea atmosferei când se întâmpla ca uneori (adică mereu) să devină puțin (puțin mai mult…) tensionată.

În deschidere am avut parte de un scurt recital de muzică dubioasă (semăna cu niște sunete trimise de extratereștri) și de prezentarea regulilor, criteriilor de jurizare și a programului. Ni s-a urat succes și… au început emoțiile. Prima parte a fost prezentarea în fața juraților unde ce ne-a ieșit foarte bine a fost să prezentăm cât de frumos ne tremură vocea. Totuși, ei au demonstrat că sunt niște drăguți. Ne-au susținut, ne-au încurajat și ne-au ajutat să le arătăm tot ce aveam mai bun în proiect. Și au părut chiar încântați, ceea ce ne-a dat speranțe. A avut loc o aruncare din avion a fiecărui CanSat astfel încât să testăm dacă merge totul bine. Toate echipele au primit aprobarea că pot lansa CanSat-ul cu racheta. Ca să ne destindem puțin și să ne bucurăm că suntem gata de lansarea din următoarea zi, am plecat la plajă. Am simțit valurile reci ale oceanului zdrobindu-ne emoțiile și oasele, nisipul ne-a zgâriat tălpile, soarele ne-a încălzit inimile iar oamenii de pe plajă se holbau la noi în timp ce săpam gropi cu determinare, să îl băgăm pe Paul acolo și să scăpăm de el (Paul e liderul echipei noastre, și mai are și o înălțime de 1.60 deci putem constata că funcțiile înalte vin cu riscuri…). Până la urmă, într-un fel sau altul, Alex a reușit să cadă el în groapă și a băgat la loc mai bine de jumate din nisipul pe care ne chinuiam de ceva timp să îl îndepărtăm, așa că am decis să ne îngropăm cu toții, și n-a fost o idee prea bună – am lăsat 4 dâre de nisip de la plajă până la hotel și de acolo, din recepție până în baie. Cine știe…? Poate se întâmpla să uităm drumul spre plajă care era ca un labirint: direct de la ieșirea din hotel, 200 de metri fix înainte.

Seara a avut loc o petrecere în piața din apropiere fiindcă urma să fie sărbătoare. Atunci ne-am simțit ca în România. Am stat la mese lungi, pe bănci, am mâncat grătar, am ascultat muzică dansantă și am avut ocazia să îi cunoaștem pe colegii noștri competitori. Astfel, ne-am împrietenit cu echipa Portugaliei. Am râs mult, am împărtășit păreri și experiențe, iar prima seară a fost doar începutul unei frumoase prietenii care, cred eu, chiar așa, la distanță, că va dura o viață…

Următoarea zi a fost grea și obositoare. Noaptea am dormit foarte puțin din cauza emoțiilor. Ne-am trezit devreme iar la 7 și ceva eram deja la aerodrom, pregătind CanSat-ul pentru lansarea cu racheta. A durat mult până a venit momentul să îl lansăm. După ce l-am dat celor ce aveau să îl aranjeze în rachetă, a durat cam un sfert de oră până a zburat. Au urmat câteva momente de suspans după ce am realizat că a fost ejectat și a început să se îndrepte spre pământ, iar pentru câteva minute am și uitat să respirăm. Am primit date, am recuperat CanSat-ul relativ întreg din locul exact arătat de GPS-ul de pe el. Am plecat încântați. Competiția dintre echipe a fost impresionantă. Cu toții au fost extrem de buni, cu dispozitive performante și idei originale. Însă toți aveam un scop diferit de cel așteptat. Nu câștigul era cel mai important și asta s-a văzut evident. Ne-am ajutat între noi, ne-am împrumutat șurubelnițe și foarfece și bandă adezivă… și sfaturi. Nu a contat că, ajutându-ne unii pe alții, am fi putut ajuta la a ne îndepărta de premiu. Să ne cunoaștem între noi, să învățăm și să arătăm la rândul nostru, să căpătăm experiență… asta a contat cel mai mult. Am avut o noapte nedormită în care a trebuit să analizăm date. Am ajuns la câteva concluzii decisive: misiunea principală (măsurarea temperaturii și presiunii aerului astfel încât să putem determina altitudinea) a fost finalizată cu succes; cea secundară, aleasă de noi și cu mai multe obiective complexe, a fost presărată cu mici erori, însă îndeajuns de mari încât să strice jumătate din misiune.  Parașuta nu s-a deschis complet iar CanSat-ul a căzut mult prea repede, ceea ce a condus la două obiective nefinalizate: controlul zborului și filmarea aterizării (n-a aterizat. Doar s-a izbit de pământ cu o viteză neprietenoasă). Ne-am certat pe ce să prezentăm fiecare, ne-am împăcat, am stricat și refăcut grafice, am râs unii de alții când mai adormeam pe laptop sau cu hârtiile în brațe…

A trecut noaptea și a venit și ultima zi. Am pășit pe scenă cu un PowerPoint plin de grafice și câteva date minime și maxime notate pe o hârtiuță și am vorbit deschiși, relaxați, siguri pe noi. Am explicat juriului și publicului, format din ceilalți concurenți, cum a decurs misiunea noastră, atât cu succes cât și eșec. Am coborât zâmbind știind că vom fi aproape, știind că am fost apreciați de juriu și de ceilalți și știind că puteam mai mult iar ceilalți au văzut asta. Nu am știut la ce să ne așteptăm, însă, și nu ne-am făcut speranțe așa că nu am fost dezamăgiți atunci când am aflat că nu suntem pe podium. Locul 3 – Irlanda, o echipă plină de viață, pasionată și talentată. Locul 2 – Germania, o echipă formată numai din fete, pricepute și la programare, și la mecanică și electronică, la desenat schițe și la prezentare (nu vezi asta oriunde). Locul 1 (*inserează bubuit de tobe dramatic aici*) – Portugalia, ENTA Team, prietenii noștri, profesioniști, impresionanți, siguri pe ei, demni de premiul întâi. Știam. Ne-am dat seama încă de la prezentare că ei vor lua primul loc și am fost mândri pentru că ne-am împrietenit și că am învățat unii de la alții. Am aflat din discuțiile cu jurații ce au urmat după premiere că echipa României, Carmen Sylva 2: Operation Eagle Dive a fost aproape de podium cu un milimetru… și totuși, tot cu un milimetru departe de podium. Am fost încântați. Am fost buni. Între cele mai bune echipe ale Europei, noi am fost sus, printre primii. Iar data viitoare vom omite acest „printre” și ne vom întoarce în țară cu un trofeu. De pierdut, știm că nu am pierdut nimic. Ceea ce am câștigat a fost mai presus decât orice diplomă.

Ultima noapte în Santa Cruz a fost de neuitat. Nu aveam cum să dormim. După doar câteva zile, am devenit cumva legați de locul acela, așa că atunci, la sfârșit, am găsit timp să ne plimbăm și să zâmbim fără pic de stres în spatele acelui zâmbet. Fiecare dintre noi s-a dus spre ce l-a definit cel mai mult: Alex și Răzvan cu foc și spaimă (adică serios, cu foc la propriu…), spre plajă cu lasere și brichete și cine știe ce experimente le-a mai dat prin cap să pună în aplicare (din fericire, au ales un loc unde nimeni nu a devenit victimă), Paul, la somn (să fie liderul unei echipe de nebuni care are ca hobby sa se joace cu focul la propriu, i-a cam dat bătăi de cap așa că a profitat de ocazia absenței noastre și a reușit să se odihnească – cât a apucat…-), iar Ioana a rămas cu noii ei prieteni portughezi, câștigători ai Competiției CanSat 2016, și a devenit oficial portugheză când a urlat ”GOLOOOO!!!” împreună cu toată Portugalia când au câștigat meciul cu Croația, la europene. Apoi s-a plimbat prin Sant Cruz până la 5 dimineața, a îmbrățișat briza rece de ocean, a privit stelele de pe cerul nopții și a încercat să vandalizeze un parc de distracții dar tot ce i-a ieșit a fost să se dea pe tobogan și să se ude pe fund fiindcă era plin de rouă.

Înainte să ne luăm rămas bun de la frumoasa și impresionanta țară a muzicii Fado și a vinului dulce, ne-am mai plimbat câteva ore prin Lisabona, de data aceasta, însă, cu admirație, nostalgie în suflet, amintiri calde și oboseală cruntă după cum se vede pe fața mea în poza de mai jos. 🙂

Suntem acasă acum și suntem diferiți față de atunci când am plecat. Am văzut case interesante și am petrecut în stil latin, am mâncat în 4 zile mai mult decât în ultimul an, ne-am făcut prieteni noi, am învățat multe, am râs, am plâns și am făcut legătura dintre noi chiar și mai puternică decât înainte. Sunt emoționată și acum când scriu și mă gândesc cât efort e necesar uneori în viață, iar noi îl îmbrățișăm și suportăm toate frustrările și munca, fără să știm dinainte cât de mult ne vom mulțumi nouă înșine că am ales să facem acest pas.

Am avut parte de experiența vieții noastre și suntem recunoscători celor care au făcut această experiență specială… (acum urmează mulțumiri ca la Oscar) Le mulțumim din suflet în primul rând profesorilor noștri, Florin Șerbu pentru că ne îndrumă spre experiențe care ne formează ca oameni, pe care nu le vom uita vreodată și pentru că pune încurajarea noastră mai presus decât nervii săi; Mihaela Poteră, pentru că ne susține, ne însoțește, ne învață și este întotdeauna alături de noi în momente ca acestea.

Mulțumim celor care au avut încredere în noi, părinților și colegilor noștri, organizatorilor competiției naționale și celei internaționale pentru că ne-au oferit această oportunitate, concurenților care s-au împrietenit cu noi și au împărtășit experiențe, și nu în ultimul rând mulțumim Mihaela Năstase, masterandă a Facultății de Inginerie Aerospațială , fostă elevă a liceului nostru, pentru că ne-a oferit călătoria spre Portugalia și înapoi.

Vineri, 11 septembrie, împreună cu doamna profesoară Mihaela Poteră, am pornit dimineața spre Buzău cu gandul că orice s-ar întâmpla la concurs, vom câștiga experiență și că nu avem de unde să știm ce urmează. Într-adevăr, a fost prima oară când încercările noastre de a ghici pașii pe care aveam să îi facem, nu s-au potrivit deloc cu realitatea.

Închipuirile noastre au fost date peste cap imediat ce am ajuns la Casa Matei unde am petrecut două zile și jumătate tratați cu ospitalitate și căldură. Dealurile verzi, încă iertate de toamnă, ne inconjurau și completau peisajul primitor, încărcat de bună-stare, îndemnându-ne să uităm că am rupt din calendar, de zile bune, ultima lună de vară. Ceilalți participanți erau la fel de sfioși ca noi, avănd în vedere amalgamul de noutăți cu care am fost bombardați încă de când am pașit dincolo de pragul pensiunii, într-o lume în care urma să fim tineri oameni de știință pentru câteva zile. Cu toții eram, însă, dornici să uităm de stresul viitoarei competiții și să ne familiarizăm cu împrejurimile și colegii care au devenit realitate din paginile de… Facebook.

După ce ne-am acomodat, am servit o masă copioasă numai bună după drumul lung, și am avut ocazia să cunoaștem celelalte echipe. Primii concurenți cu care am interacționat au fost cei din echipa RobotsRover, doi băieți și o fată, la fel ca noi. Foarte simpatici și aparent deloc emoționați, au împărtășit cu noi atât informații despre roverul lor, cât și despre ei înșiși. Cu siguranță ne-au ajutat și pe noi să ne destindem.

Am avut ocazia să facem cunoștiință și cu echipa Tomis de la Colegiul Național Mircea cel Bătrân, colegii noștri Constănțeni. Deși exista o rivalitate subtilă între noi, mai mare decât între ceilalți, nu am lăsat asta să ne strice încântarea de a ne cunoaște: am decis să păstrăm legătura și ambele echipe, atât noi cât și ei, am fost fairplay și prietenoși, dornici să învățăm unii de la alții și să ne susținem reciproc pe tot parcursul concursului.

A urmat prima probă a competiției. Au început și emoțiile. Ce aveam noi de făcut nu era chiar complicat: pe baza unui PowerPoint de cinci slide-uri, a trebuit să prezentăm în zece minute echipa, roverul și tot ce am făcut pentru competiție în ultimele două luni. Însă faptul că tot ce vorbeam trebuia spus în engleză, în fața tuturor echipelor și juriului, contra timp, vă spun sincer, ne-a cam băgat în sperieți. Totuși s-a dovedit că emoțiile noastre au fost constructive, astfel încât, încercând să le ascundem, am părut dezinvolți și am reușit să atragem atenția juriului.

După ce am trecut de prezentare, ne-am mai relaxat, iar speranțele că putem câștiga, au crescut. Mai târziu, fiecare echipă a purtat o discuție în particular, în sala de conferință, cu juriul pe baza construcției roverului, o așa numită inspecție tehnică, desigur, tot în engleză. Jurații nu au fost deloc indulgenți, provocându-ne cu întrebări care mai de care mai sofisticate, abia așteptând să ne prindă în capcană. Dar nu am ezitat. Am jonglat cu răspunsuri pe măsură, am adăugat detalii semnificative dar și infime, astfel încât am demonstrat că munca depusă în construirea și programarea roverului a fost făcută în totalitate de noi… Am păstrat balanța înclinată în favoarea noastră. Am constatat că, încet, cu pași mici, cu fiecare probă, fiecare răspuns corect sau greșit, adunam puncte ce aveau să decidă locul nostru în clasament. Am considerat că până atunci ne descurcaserăm destul de bine. Însă nu am putut în niciun moment al competiției să ne autoevaluăm corect pentru că, deși știam cu exactitate ce am făcut noi, performanța roverului nostru, nu știam ce au făcut ceilalți. Și mai mult de atât, nu știam criteriile după care juriul ne evalua… Tot ce am putut face a fost să strângem din dinți și să ne străduim să dăm tot ce aveam mai bun.

Prima noapte petrecută la Buzău a fost interesantă. Alex și Răzvan au avut repartizată o cameră cu patru paturi la mansardă, iar eu și doamna profesoară se presupune că trebuia să dormi m la altă pensiune în prima noapte. Dar cum spiritul nostru de echipă ne-a ținut nedespărțiți și, desigur, restaurantul de jos făcea pizz
a pe vatră, Ioana, Alex și Răzvan, trei voinici, am rămas să tăiem stresul competiției în opt felii și să-l mâncăm urmărind Insidious 3. Aproape de ora 24, doi flăcăi necunoscuți au bătut la ușa camerei. O să trec peste detalii, însă așa am ajuns să petrecem noaptea împreună cu Robert de la echipa Autovortex, care a ocupat ultimul pat liber. Am început cu discuții plictisitoare despre programare și circuite și servomotoare și… am continuat așa toată noaptea. Desigur, plus cateva glume și muzică rap și rock și reggae… farse lui Alex după ce a adormit (l-am legat de pat cu scotch)… Mă rog, chestii plictisitoare…

Razele soarelui au pătruns prin ferestrele înclinate să ne anunțe că a venit și a doua zi de concurs. Trebuie să recunosc că cea mai grea sarcină din ziua aceasta a fost trezirea lui Răzvan. Adormise cam o oră și am încercat să fiu blândă, însă el dormea la fel de liniștit și după ce l-am pocnit cu o sticlă de plastic în cap. Ultima variantă a fost să îl împing din pat și, în sfârșit, a funcționat.

După micul dejun, ne-am pregătit pentru o excursie la Vulcanii Noroioși unde am condus roverele pe un traseu cu obstacole, pretinzând că ne aflăm cu
adevărat pe o planetă străină. Pentru misiunea principală, am
testat abilitățile
roverului pe un teren la alegere, mai simplu sau mai accidentat. Pentru misiunea secundară, am avut la dispoziție cinci minute pe o suprafață perindată cu diverse forme de teren: noroios, argilos, solid, pietros, acoperit cu plante mici sau iarbă. De aici, roverul a trebuit să culeagă roci, sol etc. pentru cei care au
ales ”colectarea probelor” ca misiune secundară sau să adune date din
mediu folosind senzorii pentru ”monitorizarea parametrilor de mediu”. Noi am ales-o pe cea din urmă. Inițial, timpul era cel mai important criteriu de jurizare la această probă, totuși ploaia a intervenit, solul a devenit aproape mlăștinos de noroios (doar eram la Vulcanii Noroioși, nu?) și asta ne-a cam încurcat. În final, nu a mai contat prea mult timpul, ci felul în care roverul a trecut peste obstacole. Restul zilei am avut timp să analizăm datele colectate de rovere.

Am decis că cea mai bună variantă de interpretare a datelor este să trecem totul în grafice, ca fizicienii. Așa ca PowerPoint-ul nostru a fost format din vreo 10-15 slide-uri, fiecare constituit din câte un grafic reprezentând un parametru anume. În ultima zi, la proba finală, după ce am văzut prezentarea echipelor anterioare nouă, am constatat că a noastră era diferită. Unii dintre ei au adăugat comentarii, în timp ce noi aveam doar grafice, alții s-au bazat pe valorile efective ale parametrilor, în timp ce noi le-am comparat cu realitatea… După ultima echipă, fără explicații, juriul a rămas în privat pentru aproape o oră ca să delibereze.

După așteptare, a urmat partea în care suspansul avea să se încheie în sfârșit: premierea. Am primit cu toții certificate de participare și felicitări din partea juriului.  Competiția a fost extrem de strânsă, roverele participante,  performante și originale și ne-am temut. La început. Căci după aceste trei zile care au părut mai lungi decât o săptămână întreagă, concursul a căpătat alt sens pentru noi. Am plecat cu gandul la câștig și ne-am frământat că poate nu vom avea parte de el, pentru că până la urmă, acesta este scopul competiției. Dar, între timp, am cunoscut oameni noi, inteligenți și pasionați, am învățat și adunat atâtea experiențe unice, am avut parte de propuneri surprinzătoare: am primit invitația de a urma cursurile liceului Mircea cel Bătrân de la domnul profesor îndrumător al echipei Tomis; echipa Autovortex ne-a oferit șansa unei colaborări (Autovortex a avut numeroase performanțe la concursuri prestigioase de robotică). Toate aceste aspecte au devenit mult mai valoroase decât să trecem în palmares încă un alt premiu.

Se anunță locul trei: echipa Spectrum din București. Felicitări! Emoțiile lor au trecut… de la ei la noi.

Locul doi: IRIS Robotics din Focșani. Felicitări! Atmosfera a devenit și mai tensionată…

Locul unu („Suspans. Totul sau nimic”): CARMEN SYLVA ROVER! „Nu se poate. AM CÂȘTIGAAT!!” Am sărit de pe scaun, cu toții aplaudau, mergeam ca printr-un vis și vedeam în ceață: începusem să plâng și să râd în același timp. Toată energia, tot stresul acumulat, toate gândurile și frământările pe care le-am adunat timp de-o vară, toate m-au străbătut ca un spasm și am început să tremur din toate încheieturile. După bomba de experiențe de care avusesem parte în ultimele zile, deși câștigul nu mai era chiar o prioritate pentru noi, a fost cireașa de pe tort.

Acum urmează sesiunea de mulțumiri… ca la premiile Oscar.

Mulțumim ROSA pentru organizarea profesionistă și pentru concursul plin de ingeniozitate care ne-a îndreptat planurile pentru carieră către orizonturi mult mai largi! Nu uit să-i mulțumesc personal lui Virgiliu Pop pentru că m-a remarcat și m-a încurajat, a stabilit un clasament al simpatiei concurenților, neștiind însă că, în ochii noștri, cea mai simpatică persoană dintre toate, fie concurenți, fie organizatori, a fost chiar el. 🙂

Mulțumim doamnei Mihaela Poteră pentru că de fiecare dată când ne însoțește, ne duce să mâncăm prăjituri și povestim împreună despre filme, seriale și chiar despre fizică și nu e niciodată plictisitor. Ne încurajează și ne învață să ne punem singuri pe picioare.  Are grijă de noi ca o mamă, și, în același timp, se bucură alături de noi ca o adolescentă.

Mulțumim colegului nostru Paul Paraschiv pentru că ne-a ajutat cu poze, filmulețe și sfaturi, s-a implicat și a întregit echipa. Nu contează la ce concurs participăm, nu contează cine face parte oficial și cine nu din echipă, noi suntem mereu uniți și facem totul împreună.

Felicitări și mulțumiri tuturor concurenților pentru tot ce am învățat unii de la alții, pentru colegialitatea de care au dat dovadă în timpul competiției… Ce copii minunați, jucându-se, conducându-și spre realitate visele cu mașinuțele lor interplanetare!

Mulțumim domnului profesor diriginte Florin Șerbu! Dumneavoastră sunteți scânteia care a aprins și menține puternică flacăra spiritului nostru de echipă. Dumneavoastră sunteți lumina Luceafărului ce ne ghidează printre stelele din noaptea neștiinței. Probabil nu știți și poate aflați acum: noi vă iubim. Suntem neascultători și vă facem să ne certați mereu (mai ales Alex) dar nu ne pare rău pentru că toate acestea sunt amintiri ale momentelor speciale pe care le creăm împreună. Și sunt ale noastre… Doar ale noastre.