Ați fost vreodată într-un loc în care oamenii se ajută între ei chiar dacă sunt adversari, unde nimeni nu critică sau încurcă pe nimeni pentru că fiecare este concentrat pe propria evoluție? Un loc în care oamenii se admiră între ei pentru reușite, vor să se cunoască și să învețe unii de la alții, lăsând la o parte ignoranța și invidia? Ei, bine, într-un astfel de loc, echipa liceului Carmen Sylva și-a petrecut zilele (și nopțile nedormite) de joi, 23 martie, până duminică, 26 martie.
Echipa ONYX TECH e formată din 10 elevi, printre care și subsemnata. Am început să ne-adunăm prin octombrie cu scopul de a construi un robot cu care să participăm la competiția FIRST Tech Challenge care s-a ținut anul acesta pentru prima dată în România. Am primit kit-ul cu piese și unelte la sfârșitul lunii noiembrie, așa că am avut patru luni pline în care să-l construim pe Asiimov. Misiunile principale date de către organizatori pentru care punteam obține puncte au fost: apăsarea pe beacon-uri, ridicarea unei bilei mari și plasarea ei într-un coș înalt, adunarea unor bile mici și aruncarea lor la țintă, iar robotul nostru a avut toate sistemele funcționale.
Joi, ne-am adunat să facem bagajele și, ca să nu uităm nimic, am luat toate chestiile folositoare și nefolositoare, în afară de baterie și încărcător de care chiar aveam nevoie și care am constatat că ne lipsesc mult prea târziu. După ce am fost la școală pentru niște cursuri la care oricum nu am intrat, am plecat la București cu două mașini conduse de doamna profesoară Mihaela Poteră și domnul profesor Laurențiu Bulgaru, care au bine-voit să ne suporte, în total, timp de 6 ore pe drum dus-întors.
Am ajuns pe seară la un hotel din apropierea Gării de Nord, căruia nu am să-i spun numele ca să nu-i fac reclamă proastă. Este o remarcă subiectivă, dar cred că și colegii mei mă pot aproba atunci când menționez surprinderea cu care am constatat că n-avem baie în cameră. În schimb, lângă pat era o chiuvetă ce separa cabina de duș și cea de toaletă a căror intimitate era oferită de niște uși din sticlă prea puțin opacă. Totuși, camerele în care am fost cazați au reprezentat un sălaș potrivit pentru adunarea amintirilor. Știind că nu vom avea mâncare la hotel, am trecut pe la supermarket înainte și am procurat castroane de plastic, linguri, lapte și cereale, pe care le-am ronțăit, apoi, satisfăcuți, înghesuiți cu toții în două dintre cele patru camere. Deși la ora 6 dimineața trebuia să începem să ne pregătim, în aceeași formulă ne-a prins ora 3 noaptea, o parte – lucrând la robot, o parte – purtând conversații inteligente despre pijamale, pe scurt – făcând gălăgie și deranjându-ne vecinii care, fie au fost înțelegători și nu ne-au certat, fie nu existau.
Numărătoarea nopților nedormite: 1.
La ora 6, revenise fiecare la el în cameră și îmbrăcam pentru prima dată tricourile echipei noastre, pregătindu-ne, mai mult emoțional, pentru prima zi de competiție. La 7, îl urcam pe Asiimov în autobuzul în care am urcat și noi după, ca să ne conducă la Sala Polivalentă unde, la ora 8, ne împodobeam standul cu poze și strângeam șuruburile robotului cu simț de răspundere, la propriu (avem o cheie pe care am lipit o etichetă pe care scrie „simț de răspundere” ca să nu uităm cum se strâng șuruburile…).
A urmat o zi plină în care, până la ora 6 seara, am făcut teste în sala pusă la dispoziție, am făcut îmbunătățiri și modificări de ultim moment la roboțelul nostru pentru că, nu-i așa, inspirația vine pe ultima sută de metri, am avut parte de jurizare, care a decurs mai bine decât ne așteptam, jurații exprimându-și mulțumirea față de prezentarea noastră, ne-am făcut prieteni noi din alte echipe și le-am admirat roboții construiți cu măiestrie. Inspecția tehnică a fost cu peripeții fiindcă ni s-a spus că roboțelul depășește limitele de măsură din cauza roților și trebuie să remediem problema pe loc ca să întrăm în competiția din ziua următoare. Noroc cu prezența domnului inginer Claudiu Echim, care ne-a ajutat să poziționăm favorabil roțile, astfel încât să fim acceptați în concurs. Ca să înțelegeți cât de impresionante sunt legăturile dintre concurenți la astfel de activități, trebuie să precizez că domnul Echim ne-a îndrumat și înainte, deși din echipa Tomis de la Colegiul Național Mircea cel Bătrân ce ne-a fost adversară în această competiție, a făcut parte chiar fiul său, Radu, a cărui zi de naștere a fost următoarea zi și ne-a adus bomboane. La mulți ani, Radu! Astfel, e clar că n-am fost singurii care n-au dormit a doua noapte: unii au sărbătorit, noi am avut emoții pentru ziua următoare.
Numărătoarea nopților nedormite: 2.
Așa cum am menționat mai devreme, ne-am început ziua de sâmbătă mâncând bomboane. A fost un mic dejun hrănitor (heh) care ne-a îndulcit înainte de lupta dintre roboți care a urmat. Ceremonia de deschidere a constat în ceva pălăvrăgeală despre organizare și sponsori la care n-am putut să fiu prea atentă din cauza emoțiilor, până la prezentarea echipelor de care s-a ocupat CRBL, ceea ce a crescut tensiunea, însă a fost interesant să auzim numele echipei noastre strigat de o vedetă.
Am primit foi cu repartizarea echipelor pe alianțe albastre și roșii – meciurile au constat în concurarea a 4 echipe, două câte două aliate. Un total de 81 de meciuri erau împărțite pe două zile: 50 – sâmbătă, 31 + semifinale și finale – duminică. Patru ecrane mari din sală împărtășeau cu toți cei prezenți acțiunea de pe teren. Primul nostru meci a fost numărul 9. N-a mers bine. Pe partea autonomă, Asiimov n-a pornit. Am recuperat ceva din aruncatul bilelor la coș în partea manuală și alianța noastră a câștigat meciul cu 83 de puncte la 40. Un început timid, dar încurajator. Au urmat încă trei meciuri la care am avut puncte variate, și mai multe și mai puține. După o zi de luptă / joacă, 50 de meciuri în total, 4 ale noastre, ne-am întors la hotel relativ mulțumiți de 
poziția cu numărul 22 din 54 în clasament. N-am avut timp de odihnă căci ne-am schimbat hainele și am plecat, o parte dintre noi, la Mall, să luăm tort și cadou, de data aceasta fiind rândul colegului din echipa noastră, Ionuț Stancescu, să fie sărbătorit. La 12:00, cu lumânări aprinse într-un tort Amandină, o pungă de cadou (plină, nu goală) și o șampanie Roby Bubble roz, băteam la ușa camerei în care se afla Ionuț. Prestația noastră artistică pe clasicul „Mulți ani trăiască” l-a impresionat pe Ionuț până la lacrimi. Cred că i-am oferit aniversare memorabilă și, de asemenea, și noi am rămas cu o amintire deosebită. La mulți ani, Ionuț!
Numărătoarea nopților nedormite: 3.
La 7 dimineața, ne-am făcut bagajele și le-am încărcat în mașini înainte să începem ultima zi de concurs.
Al cincilea meci al nostru a fost cel mai bun dintre toate. Am avut o alianță extraordinară: echipa 54, Black Angels, cărora le mulțumim pentru acest meci, în urma căruia am fost propulsați pe locul 10. Alianța noastră a câștigat cu 125 de puncte la 80. După ce toate echipele au jucat 5 meciuri, ONYX TECH se afla pe locul 17. Speranțele ne-au crescut, dar, la scurt timp, a venit și al șaselea și ultimul nostru meci, care a decis clasarea noastră undeva la mijloc. Nu am reușit să urcăm decât un loc și, pe măsură ce treceau meciurile celorlalți, eram depășiți. Am încheiat pe locul 28 din 54. Nu suntem dezamăgiți și nici nu are rost să afișăm o modestie falsă. Ne mândrim cu faptul că i-am întrecut în clasament pe ai noștri prieteni adversari de la Colegiul Național Mircea cel Bătrân, de care ne-am apropiat și mai mult și
vom menține această colaborare ce, pe măsura trecerii concursurilor, devine o adevărată prietenie. I-am susținut pe Black Angels care s-au calificat în finală, pentru că ne-au fost parteneri desăvârșiți, și, care, până la urmă, au câștigat. Am privit ecranele mari și am scandat și aplaudat din tribune, precum spectatorii. N-am plecat învinși. Cred că am făcut un lucru uimitor. Noi, o mână de elevi de liceu din clasele a noua, a zecea și, în special, a unsprezecea, am reușit să construim cu mânuțele noastre un robot adevărat. N-am avut sprijinul financiar și sursele de documentare și ajutor de la studenți și experți pe care le-au avut atât de multe dintre echipe. Dar am avut voință și pasiune, ambiție și dorința de a ne afirma. Ne-a inspirat domnul diriginte Florin Șerbu, fără de care n-am fi ajuns să participăm la această competiție. Ne-au ghidat sfaturile inginerești din partea domnului Claudiu Echim, suportul profesorilor Mihaela Poteră și Laurențiu Bulgaru, încurajările părinților și susținerea din partea echipei GMB Computers, care ne-a oferit tricourile echipei. Le mulțumim tuturor și le suntem recunoscători pentru ceea ce a devenit și va rămâne pentru noi una dintre cele mai prețioase amintiri din timpul liceului.
Duminică, după ce ne-am întors, adrenalina încă se îmbina cu sângele nostru. A fost și meci de fotbal (România-Danemarca), am avut și multe de povestit celor care ne-au așteptat acasă, așa că n-am mers azi (luni) la școală, ca să nu dormim pe bănci…
Numărătoarea nopților nedormite: 4.
Încheiind acest articol, finalizez și numărătoarea nopților nedormite la numărul 4 fiindcă astăzi plănuiesc să dorm. Mai rămâne doar întrebarea „Să participăm și anul viitor?” la care mai avem timp câteva luni să găsim răspuns. Deși, cred că, în sinea noastră, cu toții știm deja răspunsul…
Am murit de cald, ne-a bătut soarele în cap, am mers până ne-au tremurat picioarele, am mâncat la un restaurant 
Vântul bătea destul de tare, soarele cred că se ascunsese în Lisabona și a uitat să lumineze restul țării. Am aflat, mai târziu, că așa era clima acolo, lângă ocean – frig, vânt și nori dimineața și seara; 
n fel sau altul, Alex a reușit să cadă el în groapă și a băgat la loc mai bine de jumate din nisipul pe care ne chinuiam de ceva timp să îl îndepărtăm, așa că am decis să ne îngropăm cu toții, și n-a fost o idee prea bună – am lăsat 4 dâre de nisip de la plajă până la hotel și de acolo, din recepție până în baie. Cine știe…? Poate se întâmpla să uităm drumul spre plajă care era ca un labirint: direct de la ieșirea din hotel, 200 de metri fix înainte.
Următoarea zi a fost grea și obositoare. Noaptea am dormit foarte puțin din cauza emoțiilor. Ne-am trezit devreme iar la 7 și ceva eram deja la aerodrom, pregătind CanSat-ul pentru lansarea cu racheta. A durat mult până a venit momentul să îl lansăm. După ce l-am dat celor ce aveau să îl aranjeze în rachetă, a durat cam un sfert de oră până a zburat. Au urmat câteva momente de suspans după ce am realizat că a fost ejectat și a început să se îndrepte spre pământ, iar pentru câteva minute am și uitat să respirăm. Am primit date, am recuperat CanSat-ul relativ întreg din locul exact arătat de GPS-ul de pe el. Am plecat încântați. Competiția dintre echipe a fost impresionantă. Cu toții au fost extrem de buni, cu dispozitive performante și idei originale. Însă toți aveam un scop diferit de cel așteptat. Nu câștigul era cel mai important și asta s-a văzut evident. Ne-am ajutat între noi, ne-am împrumutat șurubelnițe și foarfece și bandă adezivă… și sfaturi. Nu a contat că, ajutându-ne unii pe alții, am fi putut ajuta la a ne îndepărta de premiu. Să ne cunoaștem între noi, să învățăm și să arătăm la rândul nostru, să căpătăm experiență… asta a contat cel mai mult. Am avut o noapte nedormită în care a trebuit să analizăm date. Am ajuns la câteva concluzii decisive: misiunea principală (măsurarea temperaturii și presiunii aerului astfel încât să putem determina altitudinea) a fost finalizată cu succes; cea secundară, aleasă de noi și cu mai multe obiective complexe, a fost presărată cu mici erori, însă îndeajuns de mari încât să strice jumătate din misiune. Parașuta nu s-a deschis complet iar CanSat-ul a căzut mult prea repede, ceea ce a condus la două obiective nefinalizate: controlul zborului și filmarea aterizării (n-a aterizat. Doar s-a izbit de pământ cu o viteză neprietenoasă). Ne-am certat pe ce să prezentăm fiecare, ne-am împăcat, am stricat și refăcut grafice, am râs unii de alții când mai adormeam pe laptop sau cu hârtiile în brațe…
deloc cu realitatea.
m la altă pensiune în prima noapte. Dar cum spiritul nostru de echipă ne-a ținut nedespărțiți și, desigur, restaurantul de jos făcea pizz
Razele soarelui au pătruns prin ferestrele înclinate să ne anunțe că a venit și a doua zi de concurs. Trebuie să recunosc că cea mai grea sarcină din ziua aceasta a fost trezirea lui Răzvan. Adormise cam o oră și am încercat să fiu blândă, însă el dormea la fel de liniștit și după ce l-am pocnit cu o sticlă de plastic în cap. Ultima variantă a fost să îl împing din pat și, în sfârșit, a funcționat.
riul a rămas în privat pentru aproape o oră ca să delibereze.
